Călător prin Bucovina: Salina Cacica pe care localnicii o iubesc la fel ”ca pe sarea în bucate„

Salina Cacica este situată în localitatea cu acelaşi nume, în partea central-estică a judeţului Suceava, la poalele estice ale Obcinei Mari. Dacă întrebi oamenii din zonă despre salina Cacica ei spun că este pentru ei ”ca sarea în bucate”

Mina de sare de la Cacica, reprezintă un obiectiv turistic ce se vizitează de la jumătatea sec. al XIX-lea, pe un traseu scurt, care s-a păstrat până în prezent.


Salina Cacica, una din cele mai vechi exploatări de sare recristalizată din saramură (prin fierbere și evaporare) din Europa. 

Salina Cacica este deosebită prin vechime, simplitate şi spaţii generoase, pregătite pentru vizitare, dispuse pe mai multe orizonturi.

Aerosolii salini cu efecte terapeutice, temperatura constantă de cca. 140C, puritatea şi frumuseţea locului, recomandă salina în orice anotimp pentru relaxare şi agrement. Prin galeriile săpate manual în masivul de sare, se ajunge la adâncimea de 44m, în Grota Piticilor şi în Sala de Bal, săpate manual, fără utilaje.


Istoria acestei aşezări, care începe aici la adăpostul Obcinilor Mari, unde condiţiile naturale oferă omului din belşug lemnul, piatra, sarea şi apa, elemente indispensabile vieţii, poate fi considerată milenară. Pădurile din apropiere au oferit un vânat bogat şi locuri de refugiu în vremuri de restrişte. Condiţiile naturale au atras, din cele mai vechi timpuri, oameni pe aceste locuri. Urme de locuinţe pe teritoriul acestei comune sunt atestate din perioada neolitică, când oamenii au trecut la o viaţă sedentară. Dovezile materiale în această privinţă sunt ciocanele şi toporaşele de piatră cioplită, sculele şi lamele de silex şi fragmentele ceramice descoperita aici.

Existenţa acestei aşezări este atestată de primul document scris, emis de voievodul Moldovei Alexandru cel Bun, la 13 aprilie 1415, prin care acesta dăruieşte mănăstirii Humor, proprietarul lui Oană vornicul, credinciosul său dregător, satul unde au fost juzi Tatomir şi Pârtea şi seliştea lui Denis, cuprinsă între hotarele „ pe unde au lucrat de veac”. Măsura luată de austrieci în 1786 de a anexa Bucovina la Galiţia a determinat rezistenţe mari şi din partea locuitorilor, pentru a nu li se majora numărul de zile muncă obligaţi să le presteze stăpânilor. Ocuparea şi apoi anexarea Bucovinei de către Austria a determinat, în noile condiţii politice, sociale şi mai ales economice pe unii locuitori să se refugieze în Moldova, peste „cordun” cum se zicea atunci, fapt ce a făcut ca populaţia provinciei să scadă simţitor.

Pentru a opri exodul şi pentru a atrage câţi mai mulţi oameni din alte părţi ale imperiului să vină şi să se stabilească aici, Austria scuteşte pe locuitorii Bucovinei de dările publice şi de recrutări, pe termen de 50 de ani. Drept urmare, un mare număr de ţărani din Ardealul de nord şi mai ales din Galiţia vin în această perioadă să se aşeze pe pământul primitor al Bucovinei. În această imigraţie stă explicaţia creşterii rapide a numărului locuitorilor comunei în perioada amintită, când de la 75 de familii cu 375 de locuitori, câţi avea în 1774 vechiul sat Pîrteşti, s-a ajuns la 197 familii cu 1000 locuitori în anul 1800. Marea majoritate a celor care s-au aşezat în Pîrteşti sunt veniţi din zona Năsăudului.

În aceeşi perioadă, satul Pîrteşti a fost împărţit în două; partea dinspre răsărit a format comuna Pîrtestii de Jos, iar partea dinspre apus ( un cătun numit Soloneţii Pîrteştiului) a format comuna Pîrteştii de Sus. La sfârşitul secolului al XVIII-lea pe teritoriul vechiului sat Pîrteşti a luat fiinţă o a treia comună, numită Cacica, ca urmare a descoperirii zăcământului de sare, care a început să fie exploatat industrial din 1791 şi pentru care au fost aduşi aici muncitori şi specialişti polonezi la care s-au mai adăugat ucraineni, slovaci, germani, maghiari, evrei dar şi numeroase familii de bejenari ardeleni în căutarea unui trai mai bun.

Prin colonizarea iniţiată de către autorităţile austriece, pe teritoriul aparţinând de Pîrteşti a luat fiinţă în anul 1835 şi aşezarea slovacă de la izvoarele Soloneţului, numită Soloneţul Nou. Până la înfiinţarea satului Soloneţul Nou, din coloniştii slovaci aduşi aici de regimul austriac pentru pădurărit, satul Pîrteşti era o singură aşezare. În acest timp o creştere similară cunoaşte şi aşezarea de la gura ocnei, Cacica. În contextul intereselor economice şi strategice europene, Curtea de la Viena dorea conectarea provinciilor sale estetice la infrastructura Europei în plin avânt, pentru a exploata mai uşor bogăţiile naturale deloc neglijabile ale Bucovinei.

După linia ferată Iţcani – Cernăuţi inaugurată în 1871, în aceeaşi perioadă încep lucrările la lina ferată Dărmăneşti – Câmpulung, via Pîrteşti – Cacica cu o lungime de 67 km. Locuitorii din Pîrteşti şi de pe toată Valea Soloneţului aveau acces la oraşele mai mari din zonă: Suceava, Câmpulung şi ajungeau mai uşor la Cernăuţi, capitala provinciei. În timpul celor două războaie mondiale teritoriul comunei a fost teatru de război, provocând locuitorilor mari pagube şi distrugeri materiale.

Dezvoltarea a două mari ramuri industriale în zonă (mineritul şi prelucrarea lemnului) au oferit locuitorilor din zonă dar şi din împrejurimi numeroase locuri de muncă, deschizând satelor de pe vechea vatră a Pîrteştilor, perspectivele unei noi dezvoltări. Localitatea Cacica, adăpostită în depresiunea care-i poartă numele, a fost catalogată în secolul trecut, datorită unicităţii sale, ca o „Mică Austrie” sau o Bucovină în miniatură. Viaţa exploatării de la Cacica este relativ scurtă – aproximativ 200 de ani – faţă de vârsta unor saline din ţara noastră, care îşi numără anii cu miile. Deşi documentar nu are o vechime deosebită, Cacica deţine o istorie şi tradiţie de excepţie, apărând în ultimul sfert al secolului XVIII pe valea pârâului ce-i poartă numele. De la raţe se trage numele locului: “kakzyka” care înseamnă raţa în limba ucraineană.

Istoricul exploatării de sare de la Salina Cacica
Împăratul Iosif al II-lea a dat dispoziţie să nu se mai aducă sare din Moldova, ci să se prospecteze extragerea sării pe plan local, cercetarea începând sub directa coordonare a Camerei Împărăteşti de Valori şi Minerit din Viena, iar în 1791 este deschisă salina Cacica.

Au început să se sape galerii în masiv, alte puţuri de sondaj precum şi puţurile existente de extracţie şi aeraj. Salina Cacica este unicat prin faptul că galeriile sunt săpate manual, fără utilaje. Sunt 8200 galerii, armate cu lemn, în bună stare şi astăzi, după 200 de ani. Pentru exploatarea şi scoaterea sării la suprafaţă nu erau folosite utilaje sau vagoneţi. Singura cale de acces erau treptele din lemn. Aceste lucrări au continuat până în anul 1855, când la salina Cacica s-a deschis mina pentru exploatarea sării bolovani , a saramurii prin bazine subterane conice de jos în sus (Laugwerke) şi construirea unei huscării moderne pentru acea vreme, după cum se poate constata de pe placa comemorativă aflată pe peretele clădirii evaporatorului numărul 1 şi 2, pe care scrie:

“SAXUM IN FUNDAMENTO POSUIT CAROLUS LUDOVICUS ARHIDUX AUSTRIAE A. MDCCCV VI. MENSIS AUGUSTI, AD NOVISSIMA ARTIS EXEMPLARIA EXAEDIFICATUM EST A. MDCCCLXXIX ET MDCCCLXXX”. Piatra fundamentală a pus-o moştenitorul tronului Austriei, Arhiducele Carol Ludovic, în anul 1855 la 6 august. Clădirea a fost construită după cele mai noi prescripţii tehnice în anul 1879 şi 1880.”

La Salina Cacica exista o linie decovile cu lungimea de 700 m din lemn şi 114 m linie decovile metalică, două rezervoare de saramură la suprafaţă şi 894 m conducte din fontă pentru saramură şi 761m conducte pentru introducerea apei dulci în mină, necesară pentru dizolvarea masivului. Existau 2 cazane evaporatoare cu 6 cuptoare de uscat sarea huscă. În vremea aceea Salina utiliza un număr de 62-75 muncitori zilnic, a căror regim de lucru era de 8 ore în mină şi 12 ore la suprafaţă. Câştigul lor mediu zilnic era de 120-220 coroane.

Până în anul 1918 Salina Cacica a fost sub administraţia Imperiului Austro – Ungar. După acea dată a trecut sub administraţia românilor, aparţinând Regiei Monopolurilor Statului până în anul 1929, în continuare Casei Autonome a Monopolurilor Statului, după care a aparţinut Ministerului Industriei Chimice şi Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei.

În decursul anilor la Salina Cacica au avut loc transformări importante ca:

În anul 1953 s-a trecut de la utilizarea combustibilului solid (lemn de foc) la utilizarea combustibilului lichid (păcura), dată de la care a fost conectată Salina la sistemul energetic naţional;
În anul 1956 s-a trecut la exploatarea masivului de sare pe cale umedă, de la bazine statice în subteran, la metoda de dizolvare a masivului pe cale cinetică prin sonde subterane, amplasate la orizontul III din mină. Este o invenţie românească brevetată în 1953 şi aplicată pentru prima dată la Ocna Mureş.
În anul 1963 a fost construită linia de garaj a Salinei, la staţia CFR Cacica;
În anul 1967 s-a construit complexul industrial în acest loc;
Până în anul 1966, Salina Cacica avea o capacitate de producţie de 8.000 tone sare evaporată pe an, aceasta a crescut treptat ajungând în anul 1973 la o producţie de 48.000 tone de sare. Această creştere de capacitate se datorează cerinţei de sare evaporată la export şi se caracterizează prin construirea celor 11 evaporatoare şi instalaţiile de uscare aferente, precum şi anexele necesare bunei desfăşurări a activităţii. Din anul 1974 au început să se execute lucrările de sistematizare a fluxului tehnologic, care au fost terminate în anul 1977 (aceste lucrări se referă la sistemul de evaporare a sării în soluţie, în tăvi deschise). Începând cu anul 1985 s-a trecut la proiectarea şi executarea modernizării sistemului de fabricare a sării recristalizate, după sistemul “ESCHER WIESS”, cu o capacitate anuală de producţie de 70.000 tone/an. Acesta este amplasat în noua incintă a complexului industrial de la Pârteştii de Jos. Salina Cacica – Salina Veche Salina Cacica – Salina Noua